28 January, 2009

Furtuna

...de William Shakespeare. Numele este o garanţie că lucrurile nu sunt ceea ce par la prima lectură. Sau la a doua lectură. Sau de acum într-o sută de ani, când îl vom reciti şi ni se va părea că tot despre noi vorbeşte. Piesa de teatru Furtuna mi-a ieşit în cale în copilărie şi m-a urmărit până în anii de facultate (întâi, ca un fel de basm, cu zâne şi zmei, apoi ca o piesă de teatru cu păpuşi de ceară, şi tot aşa, pas cu pas, până la Prospero's Books a lui Peter Greenaway). Aşa cum o înţeleg eu, Furtuna este povestea unui intelectual care-şi închipuie că poate manipula, prin metaforică magie, lumea. Şi are dreptate, iar satisfacţia sa dăinuie până la finalul piesei. Abia atunci înţelege că a fost tot timpul singur, că nu există alte personaje şi că el este insula.


16 January, 2009

Ziduri si amintiri

Vara asta am schimbat tapetul. Iar eu şi sora mea am profitat de ziua unică în care pereţii au fost dezgoliţi şi ne-am îndeplinit un vis din copilărie - i-am umplut cu desene. Culoarul a fost transformat într-un muzeu al amintirilor nostre. Şi, exact ca amintirile, desenele sunt acum nevăzute, ascunse sub tapet, dar totuşi prezente şi imposibil de şters. La fel ca şi locul înfăţişat de gravură, o pagină din jurnalul imaginar al călătorului pierdut printre propriile sale gânduri.

01 January, 2009

Borges sau neîncercarea labirintului

Revin din când în când la Borges plină de speranţă. Îl părăsesc de fiecare dată dezamăgită. Cum el e "cineva" iar eu sunt "oareşcine", bănuiesc că vina imi aparţine. Dar scrierile lui mi se par... lipsite de necesitatea de a fi scrise. Până şi faimoasele povestiri atât de postmoderniste, imaginea hărţii unu la unu, legendarele biblioteci sau atacul fiinţelor din oglindă, toate mi se par idei brute, neînfrumuseţate, idei in pielea goală, rezumate de povestiri fantastice. Am de-a face cu hapuri, nu cu elexiruri. Cartea fiinţelor imaginare, scrisă împreună cu Margarita Gue, este un exemplu perfect. Nu i-am înţeles miza, pentru că dacă e un dicţionar, e superficial, dacă e o lucrare beletristică, e prea seacă şi cu documentarea la vedere, iar dacă e o simplă culegere de subiectivă de informaţie, tirania lui de ce devine apăsătoare. La fel, istoria ticăloşiei umane, care mi-a apărut ca o estetizare discretă a unor subiectelor de tabloid antic. Mă doare acut lipsa unei misterioase poveşti literare cu adevărat fantastice. O metaforă frimiturică ici colo nu spală pagini de deşert.
Într-o oarecare măsură, Borges este ca negustrorul de piersici din povestea lui Nastratin Hogea, care-si mănâncă fructele in faţa cumpărătorilor, pentru a le vinde sâmburii. Într-una din povestiri, întorcându-se la casa unchiului său, modificată după cerinţele unui misterios nou locatar, naratorul simte nevoia să viseze Labirintul şi Minotaurul. Poate că, pentru mine, Borges explică prea mult. Satisfacţia lecturii nu derivă din înţelegere şi decodificare, ci din plăcerea de a sălajlui în teritoriul misterios al negocierii sensului, al întrezăririi şi bănuielii, iar nu al certitudinii.