18 February, 2009

Despre artă şi alţi demoni

Eu nu cred în artă. Iar termenul de artist mi se pare puţin hilar, puţin ironic. Despre termenul de artistă nici n-are rost să vorbim. Nu mă refer acum la rezultatul acumulărilor informaţionale, nu cursurile de istoria artelor au sădit în mine această neîncredere. Atitudinea se leagă pur şi simplu de felul meu de a fi. Termenul de artist presupune, dincolo de familia de cuvinte, existenţa unui sistem; când spui artist spui: galerie, proiect, muzeu, curator, vernisaj. Spui, nu foarte voalat, carieră, necesitatea de a te a firma, de a ajunge. La urma urmelor, producţia de artă, la modul cel mai mundan cu putinţă, se bazează pe balansarea cererii şi a ofertei, pe strategii de piaţă, pe atribuirea de valoare, după un sistem arbitrar, unor obiecte absolut inutile, frumoase sau nu, după cum o dictează regulile jocului, reguli scrise de contextul social, istoric etc. La urma urmelor argumentul necesităţii spirituale mi se pare absolut ridicol în momentul în care contemplu maşina de făcut rahat (Delvoye) şi mai ales în momentul în care-i văd preţul (şi sistemul de vânzare crescut în jurul ei).
Să ne înţelegem: ne aflăm în faţa unei industrii. Ştim cu toţii că arta adevărată nu e un tablou pe pereţii burghezului. O nu. Arta cea adevărată e un produs destinat exclusiv elitelor – hai să nu ne prefacem că Warhol lucra pentru americanul de rând. Şi hai să recunoaştem că discursul vinde arta şi nu altceva. La târgul de sfârşit de săptămână, cel care-şi lăuda marfa cel mai tare câştiga. Brandul vinde mai bine decât calitatea – experienţa eşecului New Coke ne-a înfăţat o lecţie importantă despre umanitate şi snobism.
Artişti, terminaţi cu abureala – arta n-are nimic de-a face cu aurora boreală a sufletului vostru delicat. Niciodată n-a avut (şi atunci când a avut, s-a murit de foame). Renaşterea nu a fost despre Leonardo, a fost despre gloria şi opulenţa numeroşilor mecena italieni. Un tablou votiv, un portret, un plafon erau echivalentul contemporan al merţanelor. Barocul nu a fost despre tenebrele lui Caravagios, a fost despre dominaţia politică a Bisericii Catolice. Şi tot aşa până în zilele noastre. Pollok a devenit celebru din cauza Războiului rece. A fost un produs al CIA, dacă vă plac filmele despre conspiraţii.
De aici, o oarecare doză de disperare. O oarecare necesitate a artistului de a scuipa în faţă sistemul – imposibil, fraţilor, im-po-si-bil. E o no-win-situation (nema-câştig-situaţie, n.tr). Pentru că dacă vrei sa te revolţi şi chiar reuşeşti, foarte bine, vei fi un ilustru necunoscut. Căci dacă devi faimos, ei bine, n-ai reuşit. Ai fost asimilat. Resistance is futile (rezistenţa e inutilă, semnat Borgul, n.tr.). Iar sistemul are o capacitate de asimilare colosală, în măsura în care există o argumentare. Jegul (în sensul său de dictionar, fără nici un fel de semnificaţie pejorativă)) se poate vinde foarte bine. Doar e aftermark-ul (după-urma, n.tr.) unui work-in-progress (lucru-în-progres, n.tr.). De fapt, nici nu mai e nevoie de artişti. Doar de Avocaţi, care, înzestraţi cu retorica necesară, să arate arbitrat cu degetul câte ceva şi să-l numescă (aşa cum numeşte regina cavalerii) ARTĂ.

No comments: