23 April, 2009

Scrisori către cetăţenii apocalipsei...

....sau îndrumar superficial de lectură la Jean Baudrillard
Mă aşez şi îmi aprind o ţigara. Simbolic, nu din obişnuinţă, nu pentru impresia artistică, ci ca ritual sublimnat al autodistrugerii. Fumez ca să sărbătoresc sfârsitul lumii. Şi sărbătoresc sfârşitul lumii pentru ca nu îl pot citi altfel de Baudrillard. Baudrillard este ticălos şi parşiv, pentru că Baudrillard este seducător, pentru că vorbeşte ca şi cum ar dansa şi pentru că te pomeneşti crezându-l. El nu oferă soluţii, ci observă disoluţia realului şi transparenţa răului, observă mecanismul de tocat carne al virtualului, toate de la distanţă, cu luminoasă seninătate şi detaşată satisfacţie. Ce e mai agasant, e că ştii foarte bine că are dreptate. Da, trăim într-un univers virtual. Da, suntem prea ocupaţi să ne înregistrăm, fotografiem, filmăm şi postăm pe net ca să mai apucăm să auzim sau să vedem. Da, orice reprezentare în mass media a sexului are ceva anatomic-robotic, e vorba de a apăsa butonul A pentru a obţine reacţia B, e vorba de mecanicitate şi nicidecum de jocul subversiv al seducţiei. Da, toate marile conflicte ale umanităţii sunt simulări, falsificate tocmai de actul transmiterii în direct. Realitatea nu există, în sensul cel mai exact al formulării. Problema e că nici soluţii nu există. Sau mai bine spus, Baudrillard oferă soluţii, dar când ajungi la ele îţi dai seama că au prea mult din poezia rotită a cuvintelor şi nimic din pragmatismul vieţii tale de zi cu zi. Şi e normal să fie aşa, pentru că, ce naiba, Baudrillard nu scrie o carte de self-help şi numai cei săraci cu duhul iau lucrurile mot-a-mot. Şi tot ei vor moşteni împărăţia cerului, imediat ce reprezentantul de relaţii cu publicul al raiului va admite în sfârşit că dumnezeul cel bătrân, bărbos şi iudeo-creştin e mort. Deşi asta nu schimbă mare lucru. Şi atunci, nu ne mai rămâne decât să ne căţărăm pe un zgârie-nori, ca într-un cadru eroic de manga, şi să fumăm ceremonios, celebrând festiv sfârşitul lumii. Ce e mai rău, tot de la Baudrillard citire, e că lumea s-a sfărşit deja şi ne aflăm în stadiul de priveghi. Motiv în plus să fumăm, sinucidere picăturică şi social acceptată.
Saaaau… am putea să nu-l luăm în serios pe Baudrillard şi să ne vedem liniştiţi de vieţile noastre. Teoriile generale nu se aplică elementelor particulare, şi această mantra ştiinţific demonstrată ne va ocroti.

14 April, 2009

Să inventăm cuvinte ca şi cum ar fi prima dată când se întâmplă, ca şi cum între timp ne-ar fi crescut ochi cărora nu le vom spune ochi, le vom spune altfel, pentru că vechile cuvinte le-am rostit de prea multe ori şi am scris prea multe compuneri dulcege în clasa a treia şi clasa a patra, pentru că am văzut prea multe reclame şi prea multe filme romantice. Şi vechile cuvinte sunt roase de rostire şi sunt acum numai cuvinte. Să inventăm cuvinte noi. Să ne mirăm de toţi copacii care înfloresc serioşi şi indiferenţi printre blocuri - copaci care de altfel am uitat cum se numesc, nefiind accesibili click dreapta. Să ne mirăm pir şi simplu când trec peste noi petale, să ne mirăm de verde, să ne mirăm de mirosul ploii. Să ne uimim că aşa ceva există, să ne uimim din cap până în picioare că se întâmplă în jurul nostru, cu sau fără noi, inevitabil şi inexprimabil.

11 April, 2009

Prinţesa Langwidere - nivelul 1

Ilustraţiile pentru primul nivel de lectură - adică, ilustraţiile pentru copii. Scratch-board (ahem, comatex, un strat de pastel de ulei alb, un strat de tuş alb, un strat de tus negru plus pudră de talc - a se lucra repede, că dacă îl laşi de pe o zi pe alta devine casant) şi Photoshop (all hail). Primele încercări şi povestea ilustraţiilor se află aici.

04 April, 2009

Impromptu pentru pisicopian III

(partea II se află aici)

NARATORUL : Şi astfel procesul de recepţie şi selecţie înlocuieşte procesul de creaţie. În mod interesant, acest mod de gîndire este coerent cu filosofia postmodernistă, enunţată de Rosalind Krauss, anume că originalitatea nu există. Abordarea ludică şi legitimarea aproprierii din punct de vedere artistic sunt primul pas spre anihilarea creatorului. Sau poate că anihilare nu este un cuvânt prea fericit, mai degrabă avem de-a face cu o democratizare a termenului, o împărţire a puterii creatoare la întreaga populaţie. Dacă tot ce putea fi creat a fost creat deja, dacă bagajul de imagine este limitat şi variat doar prin combinatorică, atunci singura soluţie care ne rămâne este resemantizarea prin contemplare. Oricum vizitarea unui muzeu – sau a unui spaţiu artistic, presupune o analiză mentală dincolo de aparenţe, o citire în profunzime a intenţiilor (uneori chiar o inventare prin presupunere a acestora, pentru că artiştii sunt enigmatici şi nu se explică pe deplin), de ce să ne limităm la muzee? Duchamp inventează ready made-ul şi îl introduce în câmpul artei, argumentănd că actul de a alege un obiect echivalează cu cel de a crea. Şi atunci, ce nevoie avem de artişti, şi ce nevoie avem de muzee, dacă reuşim, aplicând procedeul, să vedem arta în tot ce ne înconjoară? Nimic nu îl poate opri pe privitorul cult, iniţiat, să vadă într-un afiş publicitar o satiră dură şi subversivă, o analiză a superficialităţii societăţii contemporane şi, la urma urmelor, a fricii de moarte, pentru că acesta este resortul subtil pe care îl foloseşte întreaga publicitate. Îmi veţi spune ca intenţia creatorului nu a fost aceasta. Nu. Dar aceasta e intenţia privitorului. Procesul început în Renastere, anume uciderea divinităţii şi tranziţia spre ecogentrism, scoaterea artistului din anonimat şi plasarea lui într-un loc de cinste, ei bine, acest proces se definitivează acum. Paradoxal, rezultatul ar fi revenirea la anonimat şi în acelaşi timp refacerea legăturilor spirituale – pentru că o permanentă stare de atenţie şi un permanent proces de creare-investigare hermeneutică a lumii ne-ar smulge din starea noastră de automate şi ar iniţia metamorfozarea în fiinţe.