Memorie şi nostalgie

Ilustraţiile, realizate pentru o poveste despre prietenie, mare si despărţiri, sunt aici cu rol de pretext. Vreau să vorbesc de fapt despre nostalgie şi memorie, nu ca refugiu melodramatic, ci ca ingredient activ. Sigur, poţi să faci ilustratii fără să apelezi la amintirile tale, fără să ai ca reper o senzaţie autentică. Poţi chiar să spui, ei, senzaţii autentice, de parca monştrii ar exista cu adevărat şi ar trebui să-i desenăm nu din imaginaţie, ci din memorie. Poţi să ridici din umeri şi să spui, ei sinceritatea în artă, imediat o să ajungem la filosofie de cafenea şi la subiecte precum frumuseţea şi adevărul.
Dar dacă nu recurgi la memorie (o memorie subiectivă, stim cu toţii că era o vreme când monştrii erau cât se poate de adevăraţi), ilustraţia va eşua în locuri comune, vom vedea cei trei copii bucălaţi şi fericiţi şi cele două prinţese disniene la infinit - pentru că şi unii şi celelalte sunt de fapt semne, convenţii, normări ale imaginarului copilăriei. Sunt, de asemenea, imagini inofensive, deloc memorabile, al căror scop este să umple spaţiu cu descriere seacă şi să nu-i pună părintelui mari probleme. Sunt drăguţe, dar nu impresioneză.

Pe de altă parte, se pare că marea din imaginile mele va fi mereu Marea Neagră.